Cel mai vechi act păstrat cu privire la breslele transilvănene datează din anul 1376. După ce ultimul reprezentant al angevinilor, pe tronul Ungariei, Carol de Anjou autorizase reînfiinţarea breslelor în scaunele săseşti ale Transilvaniei, este emis un statut reînnoit al breslelor.

În documentul datat 9 noiembriue 1376, prin care reprezentanţii celor şapte scaune săseşti din Transilvania stabilesc statutele breslelor meşteşugarilor, apare şi numele de Sebeş, alături de Oraştie, Sibiu şi Sighişoara. În preambul este notat faptul că în cele patru burguri existau 25 de branşe meşteşugăreşti, organizate în 19 bresle denumite şi fraternitates. 

Perioada medievală se caracterizează în Transilvania printr-o dezvoltare economică continuă, marcată de activitatea breslelor. Primele statute ale acestora (1376) numărau 19 bresle cu 25 meserii.

Numărul breslelor a crescut treptat, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea existând 29 de bresle, iar spre 1780 erau atestate 40, într-o perioada în care deja crescuse considerabil rolul manufacturilor.

„Primele statute ale breslelor au fost redactate în secolul XV în latineşte pentru ca ulterior acestea să fie scrise în limbile germană, maghiară ori română.

„Tatăl” breslei

Fiecare breaslă avea, în sat, în localitatea respectivă, un Staroste, un „Tată”. Era cel mai priceput, cel care avea cele mai multe calfe şi ucenici, şi cei mai de seamă clienţi. De obicei, era şi decanul de vârstă. Aveau o organizare fantastică şi aveau reguli stricte care au lăsat influenţe profunde până azi în comunităţile transilvane. Starostele avea o ladă specială în care se păstrau toate actele breslei, toate învoielile şi toate adunările breslei se făceau în prezenţa lăzii, care ţinea toate mărturiile. Cine nu respecta învoielile, cine nu îşi ajuta semenii la chemarea starostelui, era amendat iar din banii de amenzi de ajutau bătrânii sărmani şi se făceau balurile şi sărbătorile tradiţionale.

Spre exemplu, nu puteai deveni meşter aşa, peste noapte. Erai mai întâi ucenic, o luai „de jos”, cum se spune. Un an, doi, depinde ce ziceau meşterii şi calfele, în funcţie de cât de repede învăţai. Apoi, calfele erau trimise la momentul oportun într-o călătorie „de studii” prin Europa. Lucrai unde te trimiteau meşterii, în Germania, Austria, Elveţia…, şi pe unde treceai, fiecare meşter la care lucrai acolo, nota impresiile într-un fel de paşaport- carte de vizită, unde se adunau toate opiniile şi recomandările celor pe la care ai lucrat aş, timp de trei ani.

Şi în toată vremea asta, puteai înnopta şi te puteai ospăta doar la hanurile şi cârciumile ştiute dinainte care ţineau de breasla respectivă, nu altcum. Ş-apoi, întors acasă, nu puteai să devii meşter decât dacă aveai recomandări bune din acest periplu şi erai „copt” pentru meserie şi dacă te aşezai la casa ta, căsătorit şi cu toate cele de trebuinţă, să poată avea lumea, comunitatea, încredere că eşti de ispravă. Apoi se tocmea o comisie din membrii marcanţi ai breslei, în faţa căreia viitorul meşter dădea un fel de examen, pentru a convinge.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Sebeș Info și pe GOOGLE NEWS