Ziua a şasea a lunii ianuarie este ziua în care Iisus Hristos s-a descoperit lumii. În fiecare an,  pe data de 6 ianuarie, creştinii prăznuiesc Botezul Domnului Iisus Hristos, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează. Botezul Mântuitorului în Iordan, de către Sfântul Ioan Botezătorul, poartă şi denumirea de “Epifania” sau “Teofania”, termeni care provin din limba greacă şi înseamnă “arătare”, “descoperire”. Atunci când Ioan a acceptat să-l boteze pe Mântuitorul, Hristos S-a descoperit lumii ca Fiu al lui Dumnezeu: cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt S-a coborât în chip de porumbel peste El, iar Tatăl a mărturisit: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” (Matei 3, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens, că Hristos “n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”.

Boboteaza – scurt istoric:
Prima menţiune despre existenţa acestei sărbători, datează din secolul al ÎI lea, la Sfântul Clement Alexandrinul. La început, Boboteaza era prăznuită în Răsărit împreună cu Naşterea Domnului, pe data de 6 ianuarie. În Apus nu avem dovezi despre ţinerea acestei sărbători înainte de sec. al IV lea. Din secolul al IV-lea a fost adoptată şi de apuseni. Tot atunci au fost despărţite cele două mari sărbători: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie pentru Botezul Domnului. Boboteaza a devenit cu vremea, încă din sec. al V lea, în mentalitatea populară, şi Sărbătoarea celor trei magi. Apusenii susţin că relicvele lor s-ar fi păstrat mai întâi în Milan, de unde ar fi fost furate de cancelarul lui Frederic Barbarosa şi duse la Colonia, unde s-ar păstra şi astăzi.

Boboteaza  – sfinţirea apei:
În ajunul şi în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt, la rugăciunile arhiereilor şi preoţilor se sfinţeşte Agheasma Mare. Creştinii ortodocşi gustă pe nemâncate din Agheasma Mare timp de opt zile, în perioada 5 ianuarie – 14 ianuarie şi la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosită, în Ajunul Bobotezei, la sfinţirea casele credincioşilor şi locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi: binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

Datini şi obiceiuri de Bobotează:
Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospetele şi manifestările orgiastice. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite organizată în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează) care păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazdă. Aduceau cu ele alimente (ouă, faină, carne) şi, bineînţeles, băutură.
După ce mâncau şi beau din belşug spunând că se iordănesc (sinonim pentru beţie), cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde înfăşcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la rău sau la lac sub ameninţarea că-i arunca în apă. Aceştia se răscumpărau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, unitate de măsură egală cu 10 litri. Dădeau ce li se cereau şi scăpau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapă trasă pe rând de alte femei, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi, făceau tot felul de năzdrăvănii. Acum la Tontoroiul Femeilor cunoscutele norme de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite iar excesele de băutură şi petreceri peste măsură tolerate. De altfel, femeile se considerau în această zi mai tari şi cu mai multe drepturi decât bărbaţii: lăsau toate obligaţiile de soţie şi mamă în seama soacrelor şi chiar a bărbaţilor, chefuiau şi se distrau între ele fără să dea cuiva socoteală.
În unele sate ceata femeilor căsătorite primea în rândurile sale tinerele neveste, căsătorite în anul încheiat, printr-o ceremonie specială: acestea erau duse la râu şi stropite cu apă. Elemente ale acestei petreceri de pomină sunt păstrate astăzi de femeile din comună Pantelimon, din imediata apropiere a oraşului Bucureşti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravieţuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifestă prin dansuri frenetice şi extaz mistic inclusiv în cetăţile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat că în calendarul Cetăţii Calatis, pe ruinele căruia s-a ridicat Mangalia de astăzi, o lună a anului era dedicată lui Dionisios zeu al vegetaţiei, viţei de vie şi beţiilor rituale, dovada că acesta făcea parte din panteonul local. Unii specialişti i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), alţii, mai recent, sunt de părere că această divinitate vine din adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert, cultul sau, atât de răspândit în antichitate încât a tins să devină o religie universală cu care a avut serios de luptat creştinismul, supravieţuieşte astăzi la români sub forma obiceiului Iordănitul femeilor.
Totuşi, practica specifică zilei de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcaşurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote, stropitul cu aghiazmă a vitelor, caselor, construcţiilor anexe, încurarea cailor.  Spiritele morţilor care au sălăşluit printre cei vii în timpul celor 12 zile, ospătate şi venerate pentru a le câştiga bunăvoinţa în prorocirile şi pronosticurile de Anul Nou, trebuiau alungate prin toate mijloacele posibile.

Sursa: crestinortodox.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Sebeș Info și pe GOOGLE NEWS